Vânătarea lui Buteanu

Am pornit în tura aceasta dintr-un impuls ciudat. O parte din motivație era de autoafirmare – voiam să-mi completez repertoriul de vârfuri cu toate cele peste 2500m înălțime din țară. Vânătarea ar fi fost al treilea, practic primul din 2017 și l-am ales, din acest motiv, pe cel care îmi părea cel mai ușor.

Cealaltă parte din motivație e mai interesantă – tocmai citisem mai multe despre Keto / Low Carb High Fat (diete cu un conținut foarte redus de carbohidrați, și bogate în grăsimi). N-am să intru în detalii aici, dar explicațiile au sens, și tot mecanismul, bazat pe reducerea răspunsului insulinic și pe (re)educarea corpului să apeleze la resursele (foarte substanțiale, în cazul meu) din țesutul adipos (grăsimea…).

Începusem acest mod de alimentație doar de trei zile (nu vreau să-i mai spun dietă, termenul e înțeles prea des ca fiind limitativ și negativ; americanii i-au dat inclusiv acronim, WoE, Way of Eating). Cam tot ce citisem indica o perioada de adaptare de minimum 2-3 săptămâni până la dispariția simptomelor de adaptare (dureri de cap, amețeli etc) și câteva luni (6+ în unele locuri) până la un switch complet pe un metabolism care să utilizeze grăsimile drept combustibil principal. În concluzie, nu aveam mari așteptări… m-am pregătit cu cele uzuale pentru turele mele pe munte de până atunci: sandvișuri, tablete glucoză, chiar și un gel energizant – vreo două aveam la mine, ca să fiu sincer :-). Nu aveam deloc încredere în ce urma… și în prima tura, chiar nici nu era cazul să am.

Traseul – cel clasic cu urcare de la Bâlea Lac – are cam 520m diferență de nivel, 2,5km „pe sens”. Cifrele mă speriau atunci, eram complet ieșit din formă, după cum aflasem cu vreo 3 luni înainte, în tura anterioară pe un deal cu titlu de vârf de prin munții Gurghiului… mi-am luat aliați – oameni faini – cu mine, ne-am pornit de dimineață spre Bâlea, am parcat și ne-am luat „micul dejun”. Eu am mâncat „keto”: ouă fierte. Am pornit în tură și pe urcarea spre Șaua Caprei, acea urcare ce dă emoții aproape oricui, simțeam cât de mult am regresat în forma fizică. Ultima oară urcasem pe acolo cu un rucsac de vreo 14kg, în drum spre Moldoveanu, într-o tură de mai multe zile… și deși atunci mi se păruse greu, urcarea de data aceasta, cu un rucsacel de vreo 3 kg în spate (apa și mâncarea) mi se părea și mai grea. Cele câteva săritori dinspre vârf mi-au dat și ele emoții; nu mă simțeam „echilibrat”. Și nu știam ce mă așteaptă, chiar înainte de vârf :-))

În Șaua Capra ne întâmpină vântul caracteristic… de nu am putut sta să ne tragem sufletul ca lumea și am pornit pe curba de nivel spre Vânătare. De noi se lipește o franțuzioacă solidă, care nu prea vorbea engleză, dar o rupe greuț pe germană – îi spun că e ok să vină cu noi spre vârf, părea pierdută, pornită singură dinspre Bâlea în explorare. Tot urcăm, urcăm, urcăm… ajungem și trecem fără să ne dăm seama de săritoarea spre vârf, realizăm că ceva nu e ok după vreo 5 minute… când dăm de niște momâi pe care le confundăm inițial cu vârful. Verificăm GPS-urile, vedem că trebuie să ne întoarcem.
Găsim săritoarea… și ne uităm urât la ea, cam toți. Nu prea aveam experiență cu ele… din 4, doar 3 hotărâm să o trecem. Eu, mai mult pentru că n-aveam cum să fac vârfurile peste 2500m fără acesta, și alt acces nu există… deși nu mă simțeam deloc sigur pe mine.

Cobor în săritoare, dar îmi cam tremură picioarele. Urc în cealaltă parte, mă uit urât, pare mai dificilă de coborât decât de urcat, deci o sa fie cam greu la întoarcere. Ajung pe vârf, poze, felicitări, întâlnit niște cunoscuți… frumos, chiar dacă mai mult era înnorat. Iau totuși două tablete de dextroză… simt că îmi tremură mușchii, greu de zis dacă de la efort sau lipsă de glicogen.
Reușesc și întoarcerea, evident că „după” pare mai ușor decât „înainte”. Vorba aceea, dacă aș avea un bănuț pentru fiecare pas care mi-a părut mai dificil decât a fost în realitate…

Învățăminte:

  • nici nu se pune problem de „fat adapted” – să mi se fi adaptat corpul la arderea de grăsimi în loc de glucide – în doar câteva zile
  • totuși a fost o tură în care, în afara de cele două tablete de dextroză, n-am avut nevoie de nimic – deci am mers pe rezervele vechi de glicogen, respectiv câtă grăsime au putut mușchii neantrenați să consume

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: