La trei săptămâni după ce am spart gheața cu „aventura” de pe Vânatarea lui Buteanu, am pornit pe al doilea vârf , ca dificultate,  de peste 2500. Dificultate percepută, pentru că din perspectivă tehnică e doar o plimbare, dar din punct de vedere al diferenței de nivel și lungimii, e ceva mai greuț.

Eram deci în săptămâna patru de Keto – și aveam speranțe mari. Aveam să și iau o lecție importantă cu ocazia asta, pe o greșeală pe care urma să o mai repet… dar să trec la subiect.

Am ales traseul care mi se parea – și era – cel mai ușor: urcat cu mașina pe Transalpina până la bariera de lângă Piatra Arsă, și de acolo spre vârfurile Omu și Bucura Dumbravă, pe lângă Babele (aproximativ 690m diferență nivel, 9km „per sens”). Ar mai fi fost o variantă să urc cu telecabina până la Babele, tăiam cam jumătate de traseu, dar nu îmi doream nici să mă protejez prea mult, nici să stau pe la cozile tipice de vară la telecabina din Bușteni. L-am luat pe Dan cu mine, am pornit dimineața din Târgu-Mureș, urma să ne întoarcem în aceeași zi.

La puțin timp după ce am lăsat mașina și pornit pe traseu, ne depășesc vreo 5-6 maratoniști… slabi ca bețele de chibrit, echipați în haine de compresie, cu câte o ploscă de vreo 250-330ml și cam atât la ei… ne uităm cum o iau pieptiș pe o pantă de vreo 40 de grade, ridic din umeri și o luăm cuminte pe drumul bătut, care ocolea delușorul respectiv 🙂

Ajungem la Babele, unde decid să-mi schimb șosetele… încercam o pereche nouă de merinos, și erau ok ca senzație și temperatură, dar simțeam că alunec cu ele în bocanci, fiind mai subțiri decât cele cu care mă obișnuisem.

La Babele, îmbulzeala tipică – multă lume și lângă Sfinx, poze, selfie-uri. Chiar dacă multă lume critică acest gen de turism, de, să-i zicem „ținută lejeră” și cu telecabina, mie mi se pare un pas în plus, mare, față de statul pe canapea. E un început, și mie îmi rezonează puternic vorba aceea de duh, „niciodată să nu oprești pe cineva care face progres, chiar dacă ți se pare că are viteza melcului”.

Pornim mai departe; de lângă cabana Salvamontului vedem pentru prima oara destinația, nu ne dăm seama cât mai avem de fapt. Traseul este ușor, dar lung. Spre final încep să simt oboseala, mai ales la deal – mă apucă tot mai des căscatul, semn că sunt cu pulsul spre maximum, ceea ce înseamnă că mai mult ard glucide. Nu ajunsesem să învăț să îmi simt ritmul, să îmi dozez efortul și să îmi adaptez corpul la un metabolism dominat de arderea grăsimilor.

Ajungem la Omu. În cabană, și lângă, oameni mulți; Dan mănâncă, eu sar peste, încercând să împing cât mai mult înspre o adaptare mai rapidă. Încerc totuși să aflu de o ciorbă la cabană, dar nu au decât cu cartofi. Mănânc totuși niște alune, mai mult pentru sare.

Ne întoarcem, nu ocolim vârful Ocolit, ci îi facem și lui o vizită – doar are și el peste 2500m. Pseudo-vârful Morarului îl lăsăm pe altădată. Intrăm pe drumul de iarnă, pentru varietate. Acolo încep să simt tot mai puternic epuizarea și mă opresc tot mai des. Efortul e substanțial pentru mine. Încerc să ma țin hidratat, dar lipsa sării se simte – oricâtă apă aș bea, nu pare să mă ajute.

După încă vreo oră și ceva de târșâit, ajungem la cabana Babele. Intrăm, hotărât să beau o cafea și să mănânc o ciorbă; mă asigur că este solniță pe masă și mă pregătesc mental să o folosesc din plic. Ni se servește însă o ciorbă de perișoare atât de sărată încât chiar n-a mai fost nevoie… beau și cafea, beau și o Cola Zero.

În vreo 10 minute deja încep să îmi revin. De fapt mi-am revenit atât de bine încât restul drumului până la mașină a părut incomparabil mai ușor. Deși citisem multe avertizări despre nevoia crescută de electroliți în Keto, nu o luasem în seamă cum trebuie…

Învățăminte:

• hidratarea nu înseamnă doar apă
• sarea este esențială – va trebui să iau cu mine și să găsesc o metodă să mi-o dozez periodic
• sunt dependent totuși și de cafeină, și am nevoie de o soluție și în ture, una care să nu implice cafeaua sau ceaiul