A urmat a treia tură peste 2500 de m de  pe lista mea  ordonată cu grijă, în funcție de dificultate. Era Parângul Mare.

Nu reușeam să mă hotărăsc de unde să o pornesc – de pe Transalpina sau de la telescaunul din Petroșani… o tură lungă oricum aș fi pornit-o, cam 10km per sens și cam 1000m diferență de nivel. Până la urmă a câștigat varianta dinspre Petroșani, pentru că era mai constantă în profil (mai puțin sus-jos pe vârfuri, mai mult urcuș constant) și pentru că era mai ușor de găsit cazare aproape de pornirea în traseu.

Tura se anunța frumoasă – și datorită vremii dar și pentru că în tura aceasta venea din nou cu mine Raluca. Seara urcăm la stația sosire telescaun – e nevoie de mașină cu gardă înaltă și tracțiune integrală pe cât posibil, drumul e stricat și abrupt în ultima porțiune – și admirăm de la înălțime luminile văii Jiului, în special ale Petroșaniului.

Dimineața pornim printre puzderia de clădiri răsărite la capătul telescanului. Mai sunt câteva în diverse faze de construcție, nu e greu de văzut că se repetă scenariul de la Straja – încet încet va fi o stațiune în toată regula, aici sus. Ajungem la panoul indicator, după vreo 15 minute de urcat, unde descopăr de ce sunt ud la spate – mi s-a perforat punga de apă… o oblojesc cu ceva leucoplast, facem un calcul sumar câtă apă ne-a mai rămas, decidem că ar trebui să fie suficientă. Ne pornim pe curba de nivel care ocolește Parângul Mic, cu gândul că îl vizităm la întoarcere.

Pe drum dăm peste culegători de afine, odihnindu-se pe potecă. Intrăm în vorbă cu ei, aflăm că vând afinele la un comerciant mai departe… le propunem să lase vreo doua kilograme la cabana unde înnoptasem, să le luăm la întoarcere. Continuăm și după o vreme ajungem la refugiul Cârja. Destul de distrus, dar util în caz de urgență. Urcăm spre vârful Cârja, cea mai dificilă urcare din traseu… Raluca zburda, ca de obicei, și ma așteaptă din când în când. Biruim urcușul și continuam spre obiectiv… îl identific de la distanța și i-l arăt Ralucăi, dar nu vrea să creadă că e așa departe încă. Pe la trei sferturi din drum ne oprim, la Gemănarea, Raluca mănâncă un sandviș, eu simt din nou aceeași epuizare de data trecută, și mă cert că tot nu am luat sare cu mine… mănânc și eu o brânzică Babybel și un pic de zeamă de oase care nu îmi cade deloc bine, îmi trag sufletul și pornesc. Rămân iar în urmă, în ritmul meu de melc (dar hei, înaintez!). Îmi văd zâna după o vreme, pe ascensiunea finală… mai are puțin și ajunge pe vârf. După vreo 10-15 minute ajung și eu… ne întâlnim cu alte două grupuri, venite pe alte trasee – unul dinspre Transalpina, celalalt înnoptase la lac. Ne ajută cu pozele, intrăm în vorbă și se menționează Retezatul; cum e pe lista mea, încep să îi descos, care ar fi traseele optime pentru un tur de forță pe Păpușa și Peleaga…

După o pauză lungă, ne înhămăm la întoarcere. Pe la Gemănarea ne intersectăm cu un grup de adulți care mergeau și ei spre vârf, în față erau doamnele, salut dar nu sunt foarte atent. După vreo două minute se apropie și doi domni, subconștientul îmi dă o palmă scurtă și devin brusc atent – domnul din față mi-e cunoscut, deși nu pot să zic că l-am mai vazut așa, în pantaloni scurți albi, transpirat, trăgând la deal. Era președintele Johannis 🙂 în spatele lui, un bărbat solid, foarte atent la mine, cu o vesta neagră plină de buzunărașe – cu siguranță SPP-istul norocos să își facă rondul combinat cu o plimbare pe munte. Salut din mers, mai îngaim ceva în genul „spor la treabă în continuare”, primesc un răspuns calm și politicos… nu sunt mare amator de bâzâit vedete și-mi continui drumul. Mă gândesc că este totuși singurul om politic de care am auzit, și am văzut, că își petrece timpul savurând România, și de care n-am auzit (cel puțin) că fuge degrabă prin alte țări pentru relaxare. Din punctul acesta de vedere respect, și pe blogul acesta nu vreau să am alte subiecte de politică.

Drumul de întoarcere e lung. Spre final… câini ciobănești. Îi vedem de la distanță, Raluca se teme de ei, eu mă tem să nu o ia la fugă și câinii după ea, ca ultima oară pe Scaunul Domnului, când țopăia la 30 de metri de mine înconjurată de câini care o lătrau și eu nu reușeam să o ajung din urmă. Îmi pregătesc spray-ul cu piper să îl am la îndemână, dar vedem și ciobanul pe potecă. Îl strig când suntem la vreo 20 de metri, e prietenos și câinii lui la fel… îl salut în trecere, schimbăm câteva vorbe de bine. A doua zi îl văd pe toate canalele de știri…

Ni se termină apa dar nu mai e mult și ajungem. Jos, chiar înainte de cabană, forfotă mare – multă lume care pare să îl aștepte pe președinte, și un mânz care se ia un pic agresiv de noi 🙂 scapi de câini, dai de cai. Ajungem la cabană, mâncăm ceva, cabaniera ne lasă să facem un duș și-i suntem recunoscători. Ne strângem și dăm să pornim, dar tocmai sosește și președintele și se face o mică sesiune foto ad-hoc cu curioșii din zonă… un SPP-ist ne face semn să așteptăm, cineva ne surprinde mașina într-o poză pe care o găsesc online… uite așa avem și noi poză cu președintele 🙂

O tură lungă, epuizantă, dar făcută fără glucide. Se poate.

Învățăminte:

• e riscant cu punga de apă – dar în mod clar fusese găurită acasă, la uscat
• zeama de oase nu-mi cade bine în tură – gustul e greu de înghițit și puțin grețos la efort
• zero carbohidrați – se poate fără, deși nu sunt încă adaptat suficient
• indiferent cât de departe e un vârf, fiecare pas te duce mai aproape. Într-un final ajungi acolo…