Strunga unchiului Rhabdo

Era timpul pentru un test mai serios: Negoiu, cu a lui semeție, vârf necălcat de mine. Am studiat mult variantele de urcat pe el… oscilam între o tură de două zile pe la Cabana Negoiu, sau o tură mai de anduranță de la Bâlea Lac. Până la urmă îl racolez din nou pe Dan și rămâne opțiunea de o zi de la Bâlea Lac, varianta prin Șaua Doamnei – vf Lăițel.

Hotărăsc și să încerc să îmi iau ceva mâncare strict Keto – slană, cașcaval, salam, ceapă, ardei gras. Încerc să văd dacă m-ar ajuta, după experiența nu foarte ok cu zeama de oase de pe Parâng.

Dimineața devreme pornim din Târgu-Mureș; luasem un mic dejun gen omletă cu cașcaval. Ajungem destul de devreme la lac încât să nu prindem aglomerația tipică de weekend; parcăm, ne luăm echipamentul și pornim. Urcarea în Șaua Doamnei e prima trezire la realitate; mă opresc din când în când, pierzându-mi suflul; Dan îmi respectă ritmul și mă lasă să îl dau eu (rar partener de tura atât de atent!). Nu-i zic nimic despre asta, dar o observ și o respect.

În șa, ne luăm timp de câteva poze. Continuăm pe curba de nivel, încercând periodic să identificăm pe unde trece Poteca lui Grigore, traseul pe care plănuiam să ne întoarcem. Ajungem la câteva săritori care încep să îmi dea emoții, mai ales că mă pregăteam mental de Strunga Doamnei – nu știam deloc la ce să mă aștept.

Urcarea pe Lăițel ne scoate iarăși din ritm; ajungem într-un final pe vârf, ne bucurăm de niște poze. Pe traseu și pe vârf sunt mulți străini… par cehi, polonezi, nemți… și parcă prea puțini români. Coborârea de pe Lăițel e o surpriză – abruptă și ne căutăm des prize, zone mai periculoase decât mă așteptam. Consum multă energie acolo, nefiind deloc în zona de confort. Ajungem în șaua spre lacul Călțun, care pare mai departe decât ne așteptam.

O dată ajunși la lac, vizităm cele două refugii (și n-am să comentez ce am găsit) și căutăm un locșor, afară, ferit de vânt, în care să ne odihnim puțin. Testez slana cu ceapă – e gustoasă, nu-i problema, dar parcă nu intră… forțez puțin, dar resimt o oarecare greață. Mănânc relativ puțin, ne mobilizăm și pornim din nou „la deal” pe o mare de lespezi. Relieful îmi pare ciudat, și frumos.

Ajungem la răscruce de drum… spre Strunga Doamnei, respectiv Strunga Dracului. Decizia era luată de mult, ne mai odihnim 5 minute înainte să abordăm Strunga Doamnei. În timp ce așteptăm, ne ajunge un grup de tineri – par în formă, sportivi, dar în același timp nu sunt echipați de munte; în „trening”, cu „converși” sau cum le-o zice azi la ce numeam pe vremuri „teniși”. Îi auzim discutând între ei, unul care pare să mai fi urcat prin zonă propune viteaz Strunga Dracului. Ceilalți nu stau prea mult pe gânduri… nu mă rabd și mă bag în conversație, le recomand să aleagă calea mai sigură, le spun ca Strunga Dracului e închisă și riscul de căderi de pietre e substanțial. Nu mă simt confortabil să dau sfaturi altora, nu sunt atât de experimentat, dar parcă nici nu pot să tac când îmi este clar că nu se potrivește nicicum călătorul cu drumul pe care a luat-o.

Urcăm în Strunga Doamnei… mă așteptam la ceva mai dificil, până la urmă nu e nici un capăt de lume, deși am o mână permanent încleștată pe lanțul – balustradă. E chiar frumoasă  porțiunea, dacă stau să mă gândesc acum la ea. Se termină repede și ajungem în versantul opus, la intersecția cu traseul dinspre Cornul Călțunului. Încep să simt oboseala și mă mișc din ce în ce mai greu… au trecut deja vreo 5 ore și resursele mi-s pe terminate. Mă gândesc la întoarcere și dacă o să am energia necesară… mai e cel puțin o oră până pe vârf. Continui, cu ceva îndoială în suflet; cel mai important lucru pe munte nu este să atingi vârful, ci să te întorci. Nu-mi pun problema chiar așa, dar e o convingere clară și nu am probleme în general să zic „până aici”.

O oră și ceva de târșâit, ajungem pe vârf! Aglomerat, dar oameni faini. Facem poze, ni se fac poze, facem altora… ne odihnim, mai mâncăm câte ceva – eu doar alune – și ne bucurăm de peisaj; avem noroc și vremea e frumoasă, muntele ne răsplătește din plin.

Începem traseul de întoarcere. Nu ne mișcăm foarte repede deși e la vale în mare parte – lespezi peste lespezi, teren în general pietros, își spune cuvântul asupra amândurora – ne obosește parcă mai repede decât de obicei. Ne dăm seama și ca nu ne-am hidratat ok; aproape toată urcarea ne însoțise vântul, care nu ne permitea să ne încălzim prea tare, și n-am simțit senzația de sete. Buzele deja le simțim cum se pregătesc să crape.

Ajungem după vreo două-trei ore la lacul Călțun. Hotărâm să o luăm la întoarcere pe Poteca lui Grigore, eu speram să fie un traseu mai blând, nu îmi doream deloc să reurc Lăițelul pe unde am avut dificultăți să cobor. O bucată mare de coborâre avem în față, la vreun km, o turmă de oi – dar parcă nici un câine, nici un cioban nu vedem, decât niște siluete ce par mai degrabă turiști. Cumva nu ne „atingem” de turmă, deși la un moment dat dăm peste un adăpost improvizat la umbra unei stânci. Ni se pare că traseul se termină „imediat după colț”, dar hărțile ne arată că, de fapt, mai avem mult… traseul nu e foarte bine marcat, dar nici nu prea ai cum să te pierzi. Măcar nu e sus-jos, e o curbă de nivel relativ blândă, dar lungă.

Pe drum îmi dau seama că sunt sleit. Mă mișc tot mai greu… decid să testez un gel energizant. Îl desfac și îl înghit, deși cred că e unul dintre cele mai oribile lucruri pe care le-am mâncat vreodată… hiper dulce, cremos spre grețos, cu un gust artificial… nimic plăcut. Încerc să îi ascund gustul cu niște apă, dar mă urmărește minute bune. Nu simt vreo îmbunătățire, sincer…

Ajungem în ultima căldare și parcă îmi pierd speranța… e uriașă, și după ce o străbatem, trebuie să o urcăm. Am trecut deja de 10 ore de când pornisem în traseu. Devine destul de clar că ne vom întoarce la frontală în ultima porțiune.
Cumva trece și acest hop. Ajungem în ultima creastă, vedem Transfăgărășanul și, cum începe să se lase întunericul, tot mai multe mașini care își aprind farurile. Ne dăm seama că și coborârea din creastă e lungă. Pe măsură ce ne apropiem de tunel, se lasă întunericul; scoatem frontalele, și ne facem autocritica… bateriile nu erau chiar la cel mai bun nivel. Avem totuși lumină cât să continuăm în siguranță. Oprim la refugiul Bâlea, cel de lângă tunel, și hotărâm să intrăm și să mâncăm ceva. Eu reușesc doar câteva linguri de ciorbă, simt că nu îmi cade bine… cel puțin reușesc să beau cafea și apă, multă apă. Eram deshidratat bine de tot…

Traversăm și tunelul, lansându-ne un gust amar mizeriile aruncate din mașini, și câțiva șoferi cărora li se pare o provocare să conducă agresiv prin el. Când ajungem la mașină, mă simt cumva prea obosit să conduc, și îl rog pe Dan să preia o vreme. Dar după câteva zeci de curbe, simt că ciorba nu vrea să stea cu mine; oprim și o dau afară pe marginea drumului…

A doua zi observ alte semne clasice ale Unchiului Rhabdo… urină sângerie. A treia zi îmi fac analizele; creatinfosfokinaza la 268 (practic la vreo 36-40 de ore după, deci era în scădere cel mai probabil), proteina C-reactivă la 0.6. Norocul meu e că a fost o vizită scurtă, dar a fost – o tură de peste 14 ore, cu porțiuni de efort intens (Lăițel, Strunga Doamnei, urcarea finală pe Negoiu, dar și altele pentru care nu eram pregătit) au dus acolo. Simptomele au dispărut repede și nu a fost un caz serios, doar un început – din care am învățat multe.

 

Învățăminte:

  • efortul susținut nu se împacă prea bine cu nici un fel de mâncare… pe care să o fi descoperit până acum
  • de data asta am avut la mine prea puțină apă, și asta a contribuit la problemă
  • am făcut cunoștință, tranzitoriu, cu un caz ușor de rabdomioliză;
  • tot episodul ăsta m-a împins să caut și mai multe informații despre anduranță, oboseala sistemului nervos central, etc, informații care s-au dovedit, într-un final, soluția. Despre asta, în episodul următor… 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: