Nectar și ambrozie

După tura de pe Negoiu, care s-a lăsat cu o mini-rabdomieliză, am căutat tot mai multe informații despre anduranță și am dat peste două elemente care, per ansamblu, mi-au schimbat substanțial modul de abordare a drumețiilor.

Prima a fost filozofia Maffletone de antrenament și performanță; să mergi permanent în zona de ardere de grăsimi, anume la un ritm cardiac „sub-maximal”. Calculat îmi iese un ritm de aproximativ 140, și încet încet am căutat soluții să îl monitorizez și să îl simt.

A doua, la fel de impact, a fost să găsesc câteva studii care demonstrau legătura dintre oboseala centrală (cea care apare progresiv în timp ce depunem efort), triptofan, și alți aminoacizi. Pe scurt, prezența triptofanului în sânge în absența anumitor aminoacizi (tirosină, fenilalanină, leucină, isoleucină, valină) duce la absorbția crescută de triptofan de către creier și la instaurarea senzației de oboseală centrală. Are sens tot acest mecanism: în timpul efortului, aminoacizii din sânge sunt preluați de celule sau de ficat (pentru gluconeogeneză), concentrația lor scăzând și permițând triptofanului să fie absorbit într-o măsură mai mare. Atunci, logic, oboseala ar putea fi întârziată de completarea cu aminoacizi în timpul efortului, mai mult decât de consumul de carbohidrați, care nu ar face altceva decât să furnizeze energie imediată, dar nu ar întârzia instalarea senzației de oboseală.

  • Am căutat atunci suplimente care să îmi furnizeze acești aminoacizi. Le-am procurat sub formă de pudră pentru soluții, din care una cu cafeină – pentru că simțeam și lipsa cafelei – și urma să experimentez cu ele într-o primă tură… a fost să fie Bistriciorul, sau cum îl țineam eu minte, Vârful cu Muște…

Tura mea anterioară pe Bistriciorul s-a lăsat deopotrivă cu amintiri plăcute și neplăcute. A fost o tură începută printr-o vale nemarcată, cu oameni faini (partea plăcută,) dar care cumva mi-a adus în jur un nor de muște de care n-am scăpat decât pe vârf. Ajunsesem la un moment dat să aplaud, pur și simplu, și la fiecare lovitură de palme cădeau câteva muște :-)) mă simțeam atractiv ca o balegă. Și vârful, ultima parte, e un urcuș pieptiș pe care abia îl izbutisem atunci.

Porneam de data aceasta cu Raluca. Parcăm „la blocuri”, punctul de pornire în traseu, și îmi ia ceva timp să pregătesc soluțiile; nu știu cât să dozez, pun două porții dintr-una, și vreo trei din cea cu cafeină. Pun și apă separat, ne pornim la deal. Prima bucată e abruptă și pornim greu… din urmă apare un cuplu de tineri, par maratoniști montani și ei după echipament. Pe lângă ei, noi parcă ne târșâim. Din când în când mai sorb din soluții, mai iau granule de sare și le țin să se topească sub limbă.

Din loc în loc apar din nou mici norișori de muște… dar de data aceasta am mai multă energie și, în câțiva pași mai repezi, le las în urmă. E mult mai plăcut să nu te simți balegă 🙂

Ajungem în zona refugiului Salvamont, pe care îl ocolim pe firul pârâului… dăm peste tufe fără sfârșit de afine, coapte, excelente… ne înfruptăm, eu parcă mai cu măsură, căci urma porțiunea finală de urcare. O iau încet la deal, Raluca ba mi-o ia înainte, ba mă așteaptă la câte o tufă de afine, curățând-o.

Urcușul mi-e mai ușor decât ultima oară. Ajungem în creastă, respir ușurat – știu că de aici mai e puțin, dar e o formalitate. Facem poze cu creasta dințoasă a Călimanilor și continuăm. Spre vârf ne ajung din urmă un grup de turiști germani cu un ghid local… mai intrăm în vorbă, mai ne luăm după ei. Pe vârf facem schimb de impresii și aud același lucru pe care îl aud de la aproape fiecare străin care trece pe la noi: avem o țară frumoasă, dar nevalorificată, nu știm să o păstrăm curată, dar ei vor mai reveni și-si vor trimite prietenii… genul de feedback care îți cade și bine și rău în același timp.

Pe vârf mănânc niște alune, pentru sare mai mult. Nu mi-e foame, nu mi-e nici foarte sete. Mă simt foarte bine, cu excepția unei senzații de presiune în cap… probabil am pus prea mult din soluția cu cafeină. Ne odihnim vreo 10 minute și începem coborârea; ajungem jos la cinci ore după ce am plecat, un timp excelent pentru mine, având în vedere că în total sunt aproximativ 1000m diferență de nivel. Jos încerc să îmi fac o autoevaluare… mă simt puțin obosit, dar mult mai puțin decât m-aș fi așteptat. Ambrozia și nectarul și-au pus amprenta…

Învățăminte:

  • am găsit aminoacizii potriviți pentru susținerea performanței, dar mai era de lucru la cantitate și mix, mai ales din punct de vedere al cafeinei;
  • îmi trebuie o altă metodă de a lua sare, granulele sub limbă nu-s nici suficiente, nici prea plăcute;
  • se poate fugi de muște :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: