Și-a trecut și-acest hop, cu țop

După hărșă și târșă. Era timpul să revin in Făgăraș. Mai aveam doua obiective pe listă: tură pe Dara și Hârtopul Darei, respectiv tură pe Lespezi și Cornul Călțunului. Din cele două, cea care includea Cornul Călțunului mă speria oarecum… pe de o parte Cornul Călțunului presupune niște cățărat, așa, oleacă, bun de speriat- unul care nu a mai prea cățărat-, și pentru că mai avusesem o tentativă de a urca pe Lespezi, abandonată pe la jumate datorită condiției fizice precare (a se citi „varză”), combinate și cu o înrăutățire a vremii (asta e scuza oficială).

Așa că, evident, îmi strâng curajul… și hotărăsc să merg pe Dara 🙂 tură lungă, dar pe platou, fără probleme de tehnică. Vorbesc cu Sim, se oferă să ma însoțească (am oameni faini în jur!), m-am scos, am cu mine om de munte, ghid, prieten. Ne discutăm, planificăm, agreăm. Ea era deja în Făgăraș cu un grup pe care îl dusese pe Negoiu. Pornesc din Târgu-Mureș. Pe drum, aflu că s-ar putea să nu urcăm… pentru că în creastă este vânt puternicnce o dăduse jos de pe picioare cu o zi înainte. Agreăm că mai avem o variantă: să o iau de la intrarea pe Transfăgărășan și să dăm o fugă în Retezat. Când ajung și ne întâlnim, se schimbă iar planul… Sim vine cu propunerea de Lespezi și Cornul Călțunului. Mie mi se taie picioarele, dar nu pot să refuz… era o ocazie de neratat să le fac cu cineva care cunoaște bine zona.

Înnoptăm în Piscul Negru, ca să pornim de dimineață. Ne ia povestitul și discutăm mult despre nutriție, glucide versus grăsimi, metabolis, etc… mă surprinde câte știe și câte le gândim la comun, eu sunt ceva mai spre keto decât ea, dar nici nu văd în cazul ei specific vreo nevoie concretă de ajustări drastice.

Ziua începe, și pentru mine începe un prim experiment ce se va repeta în toate turele care au urmat. Am hotărât că nu e cazul să mai mănânc nimic dimineața… și în restul zilei de tură. Mi-am luat provizii la mine, am preparat doze ceva mai mici din cele două soluții de aminoacizi, mi-a venit ideea fericită să pun sarea direct în ele, astfel încât să mă ajute la hidratare de câte ori luam o gură de „nectar”. Pornim la deal, vorbind mult și des, tot despre nutriție… Sim mă descoase de tot ce am citit, procesează, întreabă, argumentează, vine cu exemple și contra-exemple… nu trece mult și ajungem la stână, un prim popas.

Ne reîmprospătăm apa acolo, intrăm în vorbă cu un grup care înnoptase acolo, aflăm că de fapt noi suntem ăi mai leneși, că deja mai multe grupuri urcaseră deja.

La deal din nou… diferența de nivel o aveam în cap, peste 1300m, tură lungă, dar cumva din vorbă în vorbă nu îi mai dau atenție. Mă trezesc la un moment dat cu Sim scuzându-se, dar și cu o licărire ștrengară în ochi. Se pare că ajunsesem la o stâncă pe care ori o cățăram, ori o ocoleam… și o luasem pe prima variantă deja. Hotărăsc să merg înainte, nu poate fi mai greu decât ce va mai urma. Până la urmă e vorba doar de niște descățărat, cea mai provocatoare parte fiind un perete de vreo 4-5m. Sim coboară prima. Îmi spune unde sunt prizele. Cobor fără mari probleme și îmi primesc laudele, ca un cățeluș bine dresat 🙂 aparent tocmai am demonstrat că am capacitatea de a ajunge și pe Cornul Călțunului. Aprecierea îmi mai dă curaj, continuăm la deal.

După încă nu știu cât timp, că iară mă ținea Sim de vorbă, îmi dă un ghiont și îmi atrage atenția la vreo 200m în fața noastră… ajungeam la vârful Lespezi! Mă lasă euforic să îl „calc” primul, facem poze etc. Realizez că nu prea simt nici o oboseală! Trecuseră vreo 4 ore și jumătate doar! Nu mâncasem nimic, și deși ocazional senzația de foame mi-a dat târcoale, a dispărut în 2-3 minute. Mi se pare și acum  senzațional… între timp am învățat că asta este starea normală a corpului. Nu suntem gândiți să mâncăm constant, ci mai degrabă funcționăm ca niște acumulatori… depozităm energie și dacă îi permitem corpului, acesta ne-o furnizează când avem nevoie. Cum? O să descriu în alt articol…

Sim mă tachinează puțin amintindu-mi de tura anterioară de aici, ratată, în care eram tot cu ea, și de cantitatea de batoane energizante, sucuri izotonice clasice, snickersuri, sanvișuri și altele pe care le consumasem atunci… pentru doar jumătate din tură.

Ezit în continuare să abordez Cornul Călțunului, dar fie ce-o fi, am ajuns până aici, merg mai departe, dacă este chiar nevoie mă întorc… de-oi mai putea :-)) Sim nu vrea să caute varianta mai ușoare de care citisem pe unele bloguri, aparent mă descurcasem prea bine la stânca aia din drum, cine-o pus stânca în drum…

Pornim cu Sim deschizător de drumuri; îmi caută o variantă ok, o tot urmez la câtiva metri. Câteva sărituri. Nimic grav o vreme. Ajungem la niște des-cățărări mai cu risc, prăpastia spre Lacul Călțun e la vreun metru. Sim îmi zice prizele, le execut… mai e o săritoare cu prăpăstii în ambele părți, pe o lespede înclinată… o trec și pe aceea, cu grijă, mâini și picioare, trup și suflet etc. Aproape fără să îmi dau seama, ajungem pe Cornul Călțunului!!!

E greu de descris ce simțeam. O considerasem cea mai grea tură – datorită lungimii și porțiunii mai tehnice. Fusese cea mai grea tură. Cu excepția întoarcerii, care acum nu mă mai speria, se terminase.

Ne bucurăm, ne facem poze… apare și un munțoman solitar, care e în tură foto. Ne ajută și el cu câteva poze, povestim despre trasee, se gândea să continue spre Negoiu. Descoperim că ne-a făcut niște poze de la distanță, îi lăsăm adresa de e-mail cu mulțumiri. Ne despărțim în direcții diferite, ne întoarcem spre mașină… coborâm în vreo 3 ore. Sim practic se rostogolea la vale, mă aștepta din când în când.

Pe drum, la întoarcere, am oprit la o ciorbă, la un restaurant. A fost pentru mine prima masă a zilei. Tracker-ul înregistrase 9.53km, 1548m diferență de nivel, în 8 ore și 6 minute…

Învățăminte:

  • I CAN DO IT.
  • după două luni și un pic pe keto, m-am simțit prima oară cu adevărat „fat adapted”; puteam funcționa în regim de anduranță, sub-maximal, fără aport energetic extern
  • e mult mai ușor când nu ai grija alimentării constante; când să mănânc, cât, ce, etc. E mai simplu: nimic.
  • nimic, dar trebuie avut grija la hidratare. Sarea am simțit-o esențială în tot parcursul.
  • nimic, dar nu trebuie neglijat nici că cele doua soluții de aminoacizi mă ajută la controlul oboselii; de asemenea, nu ignor faptul că, fiind componente de proteine, pot fi considerate ca aducând un aport caloric, dar chiar și așa, la 8 ore de drum, e vorba de sub 100 kcal. FDA, de exemplu, consideră că aminoacizii nu trebuie cuantificați deloc din punct de vedere caloric…
  • ceva ce nu am menționat până în acest articol… toate aceste ture le-am făcut fără vreun antrenament. Fără sală, bandă, alergat, plimbări lungi… practic, între ture, care erau uneori și la vreo trei săptămâni una de cealaltă, eram static – la birou, pe canapea, pe unde mă prindea. Tot ce am făcut a fost să mănânc Keto – sub 20, maxim 30 de grame de glucide pe zi. Pentru mine, asta înseamnă că factorul principal în această performanță (este o performață substanțială pentru mine în acel moment) nu a fost creșterea condiției fizice per se, ci adaptarea graduală a organismului pentru a folosi un rezervor imens de energie.
  • nu am mai avut nici un simptom de rabdomieliză, respectiv așa numita „febră musculară” m-a ocolit cu totul.

How cool is that? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: