Pe Peleaga, Păpușă!

Pentru Retezat n-am mai găsit partener de tură. Așa că s-au aranjat astrele de o tură solo, ceva ce îmi doream de mult timp. Traseu bătut de multă lume, mi l-am planificat și răs-planificat… vroiam cele două vârfuri peste 2500m, Păpușa și Peleaga, și până la urmă am ales o altă cale începută în trecut și neterminată – Cârnic – Cabana Gențiana – Peleaga – Păpușa, cu înnoptare la Gențiana.

Plec din Târgu-Mureș după-masa, vinerea, plecând ceva mai devreme de la muncă. Îmi calculasem să ajung pe lumină la Gențiana. Nu-mi doream să urc la frontală, singur, pe un traseu nu foarte cunoscut. Ajung în timpul programat în parcarea de la Cârnic; semnal la telefon – ioc. Ma echipez, îmi verific din nou rucsacul; porneam cu rucsac mic, de 25 de litri, cu minimul necesar: un set de schimburi intime, apă, trusa de prim ajutor. Sac de dormit nu am mai luat, în ideea ca e încălzită cabana. Mâncare, și asta la experiment: două conserve de carne de vită, doi ardei kapia, aminoacizii gata preparați pentru a doua zi, care urma să fie lungă… și cam atât. Mai aveam un pic de dextroză și un gel energizant, pentru confort psihic mai mult. Și ceva ce a devenit „rația de supraviețuire”, la care n-am apelat (cel puțin până la sfârșitul anului, când am scris rândurile acestea): o conservă de ficat de cod în ulei propriu. Mi se pare și acum rația ideală pentru cei adaptați la arderea grăsimilor: este strict proteină și grăsimi, aproape doar grăsimi Omega 3, non-inflamatoare. Foarte puțină mâncare pentru două zile, comparativ cu ce eram obișnuit. Dar eram destul de încrezător, după reușita de pe Lespezi.

Drumul spre Gențiana a fost prima experiență „solo”. O bucată lungă de drum forestier, dar închis circulației; o urcare prin pădure, unde am pierdut scurt traseul și m-am înnămolit pe lângă un pârâu. Pădurea pare altfel când ești singur, ești mai atent la orice zgomot, te uiți mai des în jur, faci gălăgie – ba un fluierat, ba un fredonat, ba mai lovești bețele de treking între ele. Pe lângă pârâu, unde apa face zgomot puternic în curgerea ei, mai foloseam și fluierul de urgență.

Pădurea Retezatului e plină de verde, și de mușchi gros, întins cât vezi cu ochiul… te invită, te îmbie să te tolănești în el, să te adoarmă moliciunea lui.

Ajung la cabană, anunțat de dulăul cabanierului, care lătra legat. Cabanierul era la povești în bucata lui de clădire, îl salut, mă omenește fără să pot să comentez cu un ceai. Mă ia și pe mine la povești, îl descos și eu despre traseul pe care urma să îl fac a doua zi. Îmi recomandă să cobor pe Valea Rea; reușesc să schimb niște mesaje cu Sim și îmi spune că n-ar fi prea bine marcată, dar că e ok și pe acolo. Beau ceaiul, care e excelent deși e îndulcit… nu mă sperie o linguriță de zahăr, nu e cazul să fiu radical în zona de keto.

Mă așez la masă lângă un cuplu germa. Îmi scot o conserva și ardeii și intrăm în vorbă. Sunt de ceva zile în România, au mai fost și în Făgăraș, le place mult, dar ghici ce… aceleași remarci despre lipsa de valorificare a potențialului și lipsa de grijă a ceea ce avem în jur. Au dreptate…

Noaptea trece greu. Cabanierul exagerează cu căldura, soba duduie și deși nu eram lângă ea, îmi e greu să dorm. Cineva deschide chiar geamul în toiul nopții, să mai regleze temperatura din cameră. Mă trezesc printre primii, pe la un șase dimineața, fără deșteptător și mă pregătesc de plecare… adică îmi fac o cafea din două pliculețe de instant, cu apă rece. Mai schimb o vorbă cu cabanierul, între timp se mobilizează și un grup de studenți, vreo patru, și aflu că aveam aceleași obiective și aproape același traseu, doar că ei se întorc la cabană. Mă pornesc înaintea lor, după ce rog cabanierul să mă dea dispărut dacă nu îl sun până la nu-mai-știu-care oră… mi-e mai mult frică să nu alunec undeva și să-mi rup vreun os, decât de altceva.

Prima bucată a traseului mi-e cunoscută, din vizita anterioară. Jnepeniș mult, cărare ușoară, sar de mai multe ori peste pârâu. Drumul e bine umblat, atât de bine, încât reușesc de mai multe ori să pierd cărarea, pentru că se rupe singură în multe direcții și variante. Sunt și pierdut în gândurile mele, e liniște aproape perfectă, liniștea în care se aude doar muntele, și mă ajută să îi găsesc „zen”-ul.

Îmi iese în cale Lacul Pietrele. E frig și e înconjurat deja de o pojghiță de gheață. Sunt nevoit să o sparg; nu e groasă, ca să pot lua apă. Degetele îmi îngheață pe flacon, când îl scufund în apă. Eram încă în umbra văii. Soarele abia începea acum să se ridice peste creastă.

Continui spre Curmătura Bucurei; urcușul devine mai pieptiș, trec printr-o mică strungă și mi se deschide priveliștea Lacului Bucura… nu am drum mai departe spre el. Poate, altădat o să îl vizitez, cum se cade, cu cortul. Cărarea mea o ia în dreapta, spre vârful Custura Bucurei; urcușul e plin de lespezi, de bolovani, și cărarea o pierd de câteva ori. Marcajele nu sunt vizibile ușor. Mă ajut mult de mâini.  E o semi-cățărare, dar mă simt plin de siguranță după tura pe Cornul Călțunului. Ajung pe vârf, nu e marcat, doar un stâlp solitar de marcaj al traseului îmi dă de înțeles că ar fi acolo. Fac o scurtă pauză – de aici se văd și Lacul Bucura, și valea Pietrele de pe care am venit, și Peleaga, spre care mă îndrept. În Curmătura Bucurei apare grupul de studenți de la Gențiana, dinspre Lacul Bucura urcă un alt grup spre Șaua Pelegii. Zona e superbă, își merită renumele.

Cobor în Șaua Pelegii și încep urcarea spre primul obiectiv al turei – același relief, porțiuni lungi cu lespezi și bolovani, mai trebuie să mă ajut și din mâini din loc în loc. Mai găsesc un loc de popas și mai scot din haine, se încălzise. Încă era liniște și nu mă întâlnisem cu nimeni.

Cumva, brusc, ajung pe micul platou care este vârful Peleaga. Acolo era deja populat – mai multe grupuri, vreo 20 de persoane, și dinspre Păpușa continuau să apară alții. Îmi permit un respiro și savurez peisajul; fac poze, panorame, mă bucur că am prins o zi cu vreme splendidă – se vede până departe, nu e risc de vreo ploaie. Identific și următorul vârf – Păpușa mă așteaptă.

Am de coborât din nou într-o șa. De data asta cărarea mi se intersectează cu a altora, câteva grupuri, par să vină majoritatea dinspre Poiana Pelegii. Încep să simt oboseala. Mi se încetinește ritmul… dar sunt în grafic, dacă va fi nevoie am și mâncare la mine. Mă ajută soluțiile de aminoacizi între timp.

Urcușul spre Păpușa pare dificil, mai mult din cauza oboselii. E la fel ca și Peleaga, ca și Custura Bucurei – bolovănos, e nevoie să mai regresezi din mersul biped uneori, mai pierd iarăși marcajele, ocazional, dar e o singură direcție evidentă – în sus. Mă depășește un grup – par turiști unguri – nu-mi cade prea bine, aș vrea să mă simt mai în formă, să fiu mai rapid. Totuș,i ajung la doar 1-2 minute în urma lor pe vârf! E mai puțin aglomerat decât Peleaga. Mă copleșește panorama și reușita…

Mă odihnesc, mă hidratez și o iau înapoi… în șaua dintre Păpușa și Peleaga începe Valea Rea, pe unde vreau să mă întorc. Mă întâlnesc cu grupul de studenți; îmi spun că au plecat la doar 10 minute în urma mea, uite că nu am fost atât de încet, ei mai aveau nevoie de minim 40 de minute să atingă și Păpușa.

Coborârea spre Valea Rea îți arată o adevărată mare de lespezi. O bună bucată trebuie să le traversez, să sar de pe una pe alta, mai sunt și buclucașe care se mișcă și mă dezechilibrez, dar reușesc să-mi revin.

Valea Rea e frumoasă și bine marcată. Coborârea e lungă și solitară – întâlnesc un singur grup care urcă. Cărarea intră în pădure, o pădure și mai virgină decât cea prin care urcasem. Mușchi din nou peste tot, stânci acoperite de vegetație, cărarea moale de la vegetația moartă îmi mai menajează genunchii. Încep din nou să mai fac gălăgie. Cărarea începe să coboare abrupt și oboseala îmi dă tot mai mult târcoale. Chinul se termină la un moment dat într-o mică bucățică de rai – mușchi verde peste tot. Fac poze din nou, cărarea mai urcă puțin și ajung la intersecția cu traseul spre Cabanele Gențiana / Pietrele și spre Cârnic. Ajung repede în drumul forestier, care e parcă și mai lung decât o cu zi înainte. Depășesc câteva grupuri de turiști de „cursă scurtă”, veniseră doar până la cascadă, unii chiar cu mașina.

Tura se termină frumos; energia îmi revenise, deși nu mâncasem nimic întreaga zi. Hotărăsc să o țin așa și restul drumului spre casă – nu îmi era foame, și era mai probabil să mă ia vreo toropeală de la mâncare, decât de la lipsa ei.

Învățăminte:

  • Prima tură solo, nu e ceva de uitat; am depășit noi frici și inhibiții
  • Rucsac minimalist și funcțional; înnoptatul la cabană nu necesită mai multe
  • Foarte puțină mâncare, pentru două zile (sau una jumate) de tură. Practic o cină de conservă de vită (300g, 500 kcal, 30g grăsimi, 60g proteine, zero glucide) și doi ardei kapia (aprox 100kcal, 18g glucide, 2g proteine, zero grăsimi) – asta a fost cam tot. Și a fost suficient, doar car zeci si sute de mii de kcal în resurse proprii 🙂
  • Zero mâncare, cu excepția aminoacizilor, în a doua zi – tură de vreo 1200m pe urcare, 1500 pe coborâre, 17km în total, 10 ore și jumătate. Keto works.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: