Înfumurații

După o tură solo în Retezat, s-a nimerit să mai fac încă una tot solo, în Călimani. Nu s-au aliniat astrele altfel; cei pe care îi invitasem nu puteau veni. Îmi doream să ies, nu mă mai încumetam să merg spre Dara deoarece începuseră zăpezile și nu era un traseu pe care să merg singur. Așa că am revizitat doi prieteni mai vechi, Negoiu Unguresc și Pietrosul Călimanilor. Mai trecusem pe la ei, pe la Negoiu de mai multe ori, pe Pietrosu o singură dată. Aveam un singur traseu în minte, prin Valea Ilvei.

Dimineața mă pornesc nemâncat (și sigur pe mine cu această abordare) din Târgu-Mureș, și în Lunca Bradului, la intrarea pe Valea Ilvei, opresc în fața postului Salvamont. Înăuntru patru tineri. Le spun de planurile mele, dau consemn, ne uităm împreună pe hartă.

Conduc cei aproximativ 15km de drum forestier până la cantonul silvic abandonat, de unde nu mai sunt permise mijloacele motorizate. Mă echipez. Drumul forestier continuă câțiva km și o iau la pas. Văd multe urme de oi, turma trecuse doar de vreo zi-două… când ochii îmi fug, pe un petec de pământ, la o urmă mare. Clar nu era de ciobănesc sau altă lighioană mai ușoară în kilograme decât mine. O studiez, o pozez… mă uit atent în jur, dar urma era oricum veche, de minim o zi. Mai merg puțin și o reîntâlnesc, ba mai întâlnesc și una similară, dar în miniatură. Fluierul de alertă parcă se suflă singur la intervale regulate. Erau primele urme de urși pe care le întâlneam în ture solo, și nu-mi doream să dau și peste autori, mai ales că păreau să fie cel puțin doi, probabil ursoaică și pui, și urmau în linii mari urmele turmei de oi… ce continuau, evident, pe traseul meu, spre stâna aflată la poalele Negoiului Unguresc.

Îmi continui drumul… e parcă mai lung decât îmi aminteam.  Nu știu dacă e adrenalina crescută cea care dilată timpul, sau memoria mea care tresare ocazional cu mici deja-vu-uri, în puncte de belvedere. Urc pieptiș prin pădure și ies în poiana de sub Negoiu, unde e și stâna… părăsită deja. Șaua Negoiului devine brusc populată – dacă pe Valea Ilvei era pustiu, nici un picior de om, între cariera de piatră și Negoiu este trafic intens, mai multe grupuri venite cu mașinile, ”pe scurtătură”. Mă odihnesc câteva minute, citesc panoul despre Via Maria Theresia, fac câteva poze și mă hotărăsc că prefer să rămân solo, deci ar cam fi cazul să o iau la picior spre vârf, până nu mă ajunge grupul care vine de la carieră și pare să fie cam la 5-10 minute în spatele meu. Ei par odihniți și vioi, eu simt cei 6-700m diferență de nivel parcurși deja. Cărarea mi-o aminteam bine… plină de jnepeni care încearcă să muște din picioarele mele, lespezi puțin abrupte spre finalul urcușului. Pe drum mă întâlnesc cu 2-3 alte grupuri în coborâre, e vânt puternic și mi se spune că e și mai și sus, în creastă.Unii abandonaseră la Negoiu și nu continuaseră spre Pietrosul. Dau și peste cunoscuți din ture mai vechi, tot din Călimani, de acum trei ani.

Negoiu Unguresc mă întâmpină brusc. Vântul e atât de puternic, încât fără mănușă, mâna îmi îngheață repede. Iau și softshell-ul pe mine, o căciulă din polar… nu mi-e foame, nu mi-e sete, dar nici nu mă aud prea bine de la atâta vuiet. Pornesc pe creastă, spre Pietrosu. E ceață în jur, nu atât de densă încât să îmi facă probleme de traseu, dar suficient cât să nu văd nimic din panoramă… piramida de lespezi a Pietrosului se vede într-un final, o urc și vântul se întețește tot mai tare. Steagurile prinse de crucea de pe vârf sunt ferfeniță, Pietrosu e înfumurat, cu capul în nori și prost dispus… nu stau prea mult la astfel de gazde 🙂

Întoarcerea până la mașină e lungă, dar lipsită de peripeții. Pașii mă duc automat, nu simt oboseala aproape deloc – nici foame, nici prea multă sete, fiind destul de rece. Ajung la mașină, confirmându-mi că am fost singur, în acea zi, pe Valea Ilvei. Mă pornesc spre casă și sun Salvamontul, să anulez consemnul… oameni faini, de munte.

Învățăminte:

  • vreau un spray cu piper ceva mai serios; ce aveam cu mine era expirat, l-am descărcat de probă și jetul, deși serios, a ținut doar vreo 2-3 secunde
  • 18.6km dus-întors, 1260m diferență de nivel, 7 ore; din nou o tură fasted, fără oboseală substanțială, fără căderi de energie;
  • fără vreo urmă de „febră musculară” a doua zi… recuperarea pe keto este mult, mult mai ușoară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: