Muntele „sărat”

Muntele acesta e special pentru mine. Acum câțiva ani, când ne-am cunoscut, a fost prima oară când m-am simțit stăpân pe mine în tură. Calm, natural, în formă, reconectat cu mine și conectat cu frumusețea din jur. Mă simțeam zen, atât de zen că pentru prima oară m-am desprins de grupul cu care eram, am luat-o înainte și am savurat prima tură semi-„solo”. Ce-i drept, grupul de atunci nici n-a înțeles ce se întâmplă, nici nu i-a plăcut, nici nu ne-am mai văzut 🙂 e loc pentru toți.

De atunci am mai fost de două ori, ba pe Hășmașul Mare, ba pe Ecem, ba doar până la Piatra Singuratică. De fiecare dată am simțit ceva din zen-ul primei ture… e clar unul din munții mei preferați. Provocator fără a fi agresiv, cu povârnișuri abrupte și prăpăstii unice, cu păduri sălbatice.

De data aceasta mergeam cu Dan; am pornit la 7 din Târgu Mureș. Când ne apropiem îmi amintesc că am uitat să iau sarea… intru în primul magazin din primul sat:

„Bună ziua, aveți sare?”

”Da”, și îmi arată cutia clasică de carton cu 1 kg de sare… parcă totuși pt 3-5g de sare n-aș fi luat atâta, speram la o solniță de-aia de plastic, de 2-300g.

„Ceva la solniță aveți”?

Apare un moment de „Lost in Translation”, domnișoara aprobă din cap, se apleacă sub tejghea și ridică un sac de 3 kg de sare pentru murături… oftez mental, îi zâmbesc, mulțumesc și îmi iau la revedere. În orașul Bălan, găsim un „La doi pași”. Întreb și acolo de sare, tot doar cutii și tot felul de pungi de la 1 kg în sus. N-am alternativă, iau o pungă cu sare grunjoasă de mare. Mă gândesc să o las permanent în mașină, să nu mai uit…

Ajungem în parcare, îmi pregătesc „soluțiile”, pornim. Urcarea pe Hășmaș din Bălan, pe Pârâul Fierarilor, începe dur – 10-15 minute de urcare susținută, care ne mai taie suflul dar pe care o simt plăcută. Mai povestim, urcăm fără întreruperi mai lungi decât preț de-o poză. Puține poze, pentru că muntele se învăluie în nori.

Întâlnim la un moment dat intersecția cu traseul care vine dinspre „La pândă”. Hotărâm că dacă vom coborî pe lumină, vom merge pe acolo – o variantă nouă pentru noi.

Ajungem la Cabană. Un grup de co-munteni ne descoase puțin despre opțiuni și timp, răspundem cum și cât cunoaștem. Pornim mai departe spre vârf, prin ceața tot mai deasă; în dreptul stânii pierdem scurt poteca, fără să ne încurce prea tare. Ajungem la punctul de belvedere fals înțeles ca fiind vârful; crucea mare plantată acolo te încurcă, la fel și semnul în limba maghiară. Ceața nu ne permite să savurăm priveliștea, așa că parcurgem cele 5 minute rămase până pe vârful real. Facem niște poze și ne grăbește frigul… auzim prin ceață grupul întâlnit la cabană, îi găsim lângă cruce și îi îndrumăm spre vârf, ar fi păcat să îl rateze…

Coborâm și o luăm pe varianta spre „La pândă”. Nu am mai fost de multă vreme printr-o pădure atât de frumoasă… traseul mai puțin bătut e mai frumos.

Ajungem înapoi la mașină mai repede decât ne așteptam… undeva 6 ore ne-a luat traseul, mă așteptam la mai mult, dar a fost ok. Hășmașul ne-a stat ascuns în ceață aproape tot timpul, dar magnetismul lui a rămas același pentru mine…

 

Învățăminte:

  • Sare! Dacă n-ai la tine, e bună și un sac de sare de 3 kg pentru murături :-))
  • 6 ore fără semne de oboseală, fără vreo îmbucătură de orice… fat adapted, funcționează!
  • zero recuperare a doua zi – nici cel mai mic disconfort muscular, nici o inflamație; grăsimile ard mai curat decât glucidele.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: